EternaMoldova

Acasă » Dixi » În ce limbă tace Insula Șerpilor?

În ce limbă tace Insula Șerpilor?

Reclame

Insula Serpilor.png

Insula Șerpilor e localizată în Marea Neagră, la 45 km de țărm (NE de Sulina, cu o suprafață de 17 ha), și constituie teritoriu moldovenesc, acaparat fraudulos de Uniunea Sovietică. Dovadă peremptorie servește Procesul-verbal cu privire la Insulă – Anul 1948, luna Mai, ziua 23, întemeiat pe grosolana minciună referitor la înapoiere (?): „…insula Şerpilor sau Zmeinâi… a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice .”[1] Până astăzi procesul-verbal în cauză n-a fost ratificat de Parlamentul României sau Sovietul Suprem al URSS. Faza haioasă a fabulei răzbate din șiretlicul că Insula niciodată (!) n-a aparținut U.R.S.S. Logica elementară exclude fatalmente factorul “înapoierii”, descoperind prioritatea desăvârșită a sechestrului.

Cotropirea Insulei are loc în câteva etape: 1. Luna august, 1944, spre sfârșitul războiului al II-lea mondial, armata roșie, aflată în ofensivă, ocupă Insula; 2. La 4 februarie 1948, reprezentanții Uniunii Sovietice întocmesc un protocol de anexare brutală a Insulei Șerpilor; 3. 23 mai 1948 – Insula e predata URSS, care o transferă în administrarea Republicii Sovietice Socialiste Ucraina; ultima o stăpânește nelegitim până astăzi. 

Cu lux de amănunte, vestigiile probează că în toată tirania și strășnicia Imperiului Sovietic și, în context, cât de dureros n-ar fi adevărul (chiar dacă uneori stârnește ura), Insula aparține Moldovei.

Documentele notifică Insula pentru întâia oară la anul 777 înainte de Hristos[2].Vectorul istoric atestă lungul sșr al stăpânirilor țărmului Pontic în zona disputată – grecească, bastarnă, persană, romană, bizantină, ca până la urmă Insula Șerpilor să ajungă „în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Batran.”[3] Stăpânind, la rândul său, litoralul Mării Negre între Dunăre și râul Nistru, Moldova medievală marginea în largul orizontului Insula. Titulatura lui Roman I Mușat (a domnit1391-1394) din actul de donație de la 30 martie 1392 – mare de sine stător Domn Țării-Moldovei de la munți pâ la țermul mării[4], demonstrează fără pic de tăgadă capacitatea Domnului de a se impune în întrebările cu referință la proprietatea riverană ce-i revine.

Câteva secvențe din lucrarea „Insula Șerpilor în calea rechinilor[5] dovedesc sumar buna administrare a coastelor maritime autohtone. „În circumstanțele accentuării penetrației otomane la Gurile Dunării și în Marea Neagră, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun a întărit cu armată Cetatea Albă și Chilia care au rezistat cu succes atacului otoman din 1420. Ulterior, Alexandru cel Bun a dispus construirea, în amonte, a unui baraj (estacadă), pentru ca nici o corabie să nu mai poată urca pe Dunăre. (…) Corăbiile lui Ștefan cel Mare străbăteau Marea Neagră sistematic, treceau dincolo de strâmtori și navigau în Marea Mediterană după cum o atestă și inscripția de la Mănăstirea Zografu, de pe Muntele Athos: „Io Ștefan Voievod domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am zidid acest turn pentru corăbii în anul 6983 (1472)”.

Sub influența facturii categorice a informației relevate, nu rezistăm ispitei de a încerca un semn de întrebare. În situația, când Io Ștefan Voievod își permite ridicarea unui far în părți relativ îndepărtate, ce ne împiedică să admitem supoziția – cu un mare grad de credibilitate, că domnitorul ar fi zidid mai întâi la el acasă, adică pe Insula Șerpilor (poseda deja experiența), un identic turn pentru corăbii, care să le orienteze în desele călătorii, atât spre strâmtori și în Marea Mediterană, cât și în regiunea vest-nordică a Mării Negre, spre caravanseraiurile Crimeei? Mai ales, că cea de-a doua soție a lui, Maria de Mangop, este principesă a Principatului de Theodoro[6] – sora ultimilor conducători a unui mic stat grecesc situat în sudul peninsulei Crimeea, apărut în 1204 ca  succesor al Imperiului Bizantin și cucerit în decembrie 1475 de detașamentele lui Ahmet Pașa Gedik. Capitala sa a fost cetatea Doros sau Theodoro, numită de turco-tătari – Mangop. În fine, drumul pe ape a fost evaluat întotdeauna ca o alternativă celui continental, iar Moldova, având ieșire la Mare, nicicum nu poate desemna o excepție în utilizarea turnului pentru nevoile interne.

Din cele expuse rezultă că începând cu anul 1359, odată cu așezarea frontierelor, Moldova devine subiectul care încheie succesiunea haotică în habitatul trans-danubian al Basarabilor; ceea ce înseamnă că pribegia Insulei a luat sfârșit, ea găsindu-și stăpânul de bună credință. Strategia politică ce caracteriza Moldova în perioada respectivă e transmisă integral de febra timpului:  polonezii, maghiarii, turcii – au cunoscut adesea slava mușatinilor, prin virtutea armelor; tătarii din Bugeac- alungați; rușii – nu se prea amintea despre ei, însă – important pentru noi – confruntarea lor cu Hoarda de Aur a mongolilor le-a întârziat pentru câteva secole expansia spre Marea Neagră și Dunăre.

Subliniem, într-o pauză, că Dreptul Internațional consacră o anumită porțiune din marea teritorială statului riveran. În afara criteriilor de altă natură, iată că Insula Șerpilor e legată geografic de coasta maritimă a Principatelor, împrejurare ce ne conferă univoc dreptul de posesie. Doar că Insula, care ține în genere de delta Dunării, a fost pretinsă pe rând de  invadatorul aleatoriu. Până la urmă, două din imperiile  hrăpărețe – Sublima Poartă și Rusia Țaristă – s-au încleștat adesea în tendința de a-și impune prerogativele în arealul balcanic:  targuiau sârguincios în compromisuri – preponderent, pe seama unui al treilea – ajungând să utilizeze, ca moneda de schimb, întinsurile Moldovei.  Căzând în păcatul satanei (Dumnezeu să le ierte / Allah ekber), fiecare în parte și împreună au rupt o Țară / un popor în bucăți.

Notificările unor autori[7] în aceasta legatură, precum că în anul 1484 Insula Șerpilor a fost… cedată (?) turcilor concomitent cu Chilia și Cetatea Albă – în lipsa mențiunii „forțat / prin lupte”, conduc la formarea unei periculoase confuzii. Noțiunea „a ceda” e asociată preferențial cu definiția „A renunța (gratuit sau prin vânzare) la posesiunea asupra unui bun. / A lăsa, a abandona cuiva un bun, renunțând la dreptul de posesiune „, din care cauză narațiunea și apare ușor trivială. Sau să fi pus macar niște ghilimele în scopul deconspirării „formalităților” de „cedare”; reținem că la circa 13 ani de la furt, Marele Ștefan mai lega vagi speranțe de o posibilă returnare a cetăților – amintim aici de aventura lui Ioan Albert, cu impresionantul ei deznodământ în Codrii Cosminului. Apoi, zbuciumata istorie ne oferă generos exemple proaspete de „cedări” similare: ultimatumul sovietic din seara zilei de 26 iunie 1940 solicita impertinent „cedarea” (?) Basarabiei, la care se anexa (?) nordul Bucovinei și, dintr-o eroare tactică, au înhățat (?) Ținutul Herța. O „cedare” model, ce depășește cu brio pe cea din 1484.

Pornind de la considerentele  invocate, avem ferma convingere că eventualitatea unei asemenea interpretări nu exclude, ci dimpotrivă, solicită imperios concretizarea termenului vizat. Ori, numai de cesiune sau renunțare nu poate fi vorba în cazul Viteazului Domn. Numitele teritorii au fost cucerite de Baiazid al II-lea (sultan între 1481-1512) în vara lui 1484, când a lovit greu Moldova, în dorinta de ași interpune supremația la delta Dunării. Ipoteza noastră e bazată anume pe discernământul totalmente fatal de atunci al evenimentelor.

În fapt, o primă tentativă în problema „cedării” cetăților e întreprinsă încă în 1474, când Ștefan cel Mare refuză să plătească haraci turcilor, respingând simultan și somația intempestivă a sultanului Mehmed al II-lea (cârmuiește în 1444-1446; 1451-1481) de a-i preda Cetatea Albă și Chilia. Relațiile cu Poarta se rup fățiș și invazia uriașei armate a beylerbeyiului Hadam Suleyman Pașa, din 1475, are la bază tocmai motivul umilei ne-„cedări„.

Intuind că remarcabila înfrângere de lângă Vaslui, 10 ianuarie 1475, a ienicerilor și spahiilor conduși de Soliman nu va rămânea fără răspuns, Domnul scrie la 20 iunie 1475, în Iași, Instrucțiuni solilor săi din Ungaria – Duma, Stanciul și Mihai, avertizând despre pericolul ce-l apăsa la acea vreme: „Acestea l-eam aflat prin iscoadele noastre despre dușmanii creștinătății, despre necredinceoșii turci, că vin împotriva noastră; și din nou a venit vestea cu temei că turcii vin la noi, împotriva noastră și împotriva pământului nostru și pe apă și pe uscat. Și așa zic, că o flotă puternică, cu mari întărituri de bombarde merge înaintea lor ca să pună stăpânire pe Cetatea Albă și Chilia și sint pe drum, destul de aproape; și pe uscat va veni împotriva noastră chiar sultanul, ca să pună chiar el stăpânire pe pământul nostru, cu toată puterea sa și cu toată oastea sa și cu toată puterea țării Valahiei, căci valahii sunt pentru noi ca și turcii. Și să nu credeți cu temei, că nu este altfel decât așa.”[8]

Într-adevăr, după cucerirea, la 6 iunie, a fortăreței Caffa – prosperă colonie genoveză din nordul Mării Negre, flota turcă se îndreaptă spre porturile Moldovei, pe care le atacă. „Ca urmare, se porni un asediu de pe mare și uscat asupra Chiliei și Cetății Albe. La Cetatea Albă, cu toate că turcii debarcaseră un număr de ostași și patru tunuri și se pregateau să înceapă asediul, acțiunile se termină printr-un eșec. Atacați în timpul nopții de garnizoana cetății, care puse mâna pe tunuri, turcii fură azvârliți în mare. La fel o pățiră agresorii și la Chilia, văzând că litoralul e bine apărat, flota turcă făcu cale întoarsă.”[9]

Ca să reapară în 1484, când incursiunea se repetă vertiginos:  la 6 iulie e asediată Cetatea Chilia, apărată de moldovenii conduși de pârcălabii Ivașcu și Maxim. „Cheia si poarta pentru toata tara Moldovei si Ungariei si a tarii de la Dunare„, cum o numea insusi sultanul – e ocupata la 14 iulie; si se pare ca a prevalat tradarea parcalabului cumparat[10]. Ceva asemanator se intampla la Cetatea Alba, care capituleaza la 9 august, mai luand si numele turcesc Adherman (Akkerman, adica, orasul alb). „Si ar fi vrut apuca si alte cetati, ca Stefan-voda la gol n-au indraznit sa iasa, ci numai la stramtori nevoia de la facea zminteala.” – consemneaza Cronicarul[11] tragismul Marelui voievod Stefan cel Mare si Sfant in zadarnicul efort de asi proteja Tara. In schimb, Inalta Poarta reuseste sa transforme Marea Neagra intr-un lac pe deplin turcesc – Kara Denitz.

Anvergura crâncenei atmosferi e redată în lucrarea lui Petre Dogaru[12] printr-o frază succintă: „Rămas singur în fața teribilei forțe militare a noului sultan, Baiazid al II-lea, Ștefan cel Mare pierde, după lupte deosebit de îndârjite, Cetatea Chilia, la 11 iulie 1484 (decalajul dintre date îl lăsăm pe seama autorilor citați – n.a.), urmată de Cetatea Albă la 5 august 1484, unde, din păcate, navele Moldovei nu au putut interveni, dar totuși retrase în amonte, pe Dunăre, au înfruntat avangarda flotei otomane mult superioare, forțele navale românesti de război fiind conduse de „capudanul” de Chilia.” Letopisețul de la Bistrița face să dispară incertitudinea dintre datele cotropirii Cetății Albe: ”În același an, august 5 miercuri, luat-au Cetatea Albă în vremea pârcălabilor Gherman și Oană.”[13]

Pierderea celor două cetăți de către domnul moldovean, consolidează vădit poziționarea turcilor în sud-estul Europei. Nu e exclus să fi ințeles și occidentalii, într-un final, că Cetatea Albă și Chilia constituiau două metereze de nădejde pentru întreaga creștinătate. Sub presiunea atmosferei create, regele Matiaș al Ungariei dădu dispoziție armatei sale să purceadă la recucerirea cetăților. Acțiunea nu capătă amploare, grabnic, cu ocaziunea primului prilej, el renunță la război și abandonează „garanția” dată Moldovei.

Cu un adânc sacrificiu al propriului amor – dar în numele scoaterii țării din impas, Ștefan voievod presteaza regelui Poloniei jurământul de vasal. Profitând de absența temporară a domnului care, cum s-a văzut, căuta stringent căi de  întoarcere a porturilor (!), păgânii pătrund în Moldova și pradă până la Suceava. „Ali Hadimbul sau pașa Eunucul, beglerbegul Rumeliei europene – relatează istoricul Leunclavius – a năvălit cu armata prin Valahia și Carabogdania, cu treizeci-patruzeci de mii de războinici și a pustiit acea regiune cu flăcări și foc[14] (…) Urmărindu-i cu lupte, Ștefan coboară aproape de Chilia. La 16 noiembrie 1485, cu mici întăriri primite de la polonezi (3.000 de oameni), domnul bate lângă Catlabuga detașamentele lui Iskinder-beg Mihaloglu și ale lui Bali-beg Malcocioglu, care cârmuiau cetățile recent ocupate (ultimul, încă la onorabila vârstă de șaptezeci de ani, era spaima ținuturilor din jurul Chiliei, Cetății Albe și a gurilor Dunării),  dar nu poate recuceri Chilia.

Gramul de consolare ce ne-ar alina orgoliul e că nici vorbă nu poate fi de o concesie benevolă! Autorul Sever Neagoe menționează importanța cetăților pentru ambele părți: „Desele încercări ale lui Ștefan de a le recuceri au fost totdeauna respinse, deoarece turcii le apărau cu îndârjire pentru a le putea folosi ca bază de amenințare a Moldovei care deseori se opunea cu oaste împotriva suzeranității otomane și pentru ca, ulterior, să poată crea mai ușor un culoar de acces către sudul Ucrainei și Crimeea, urmărind anexarea acestor regiuni și transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”, așa cum își exprima uneori dorința Poarta Otomană.[15]

De parcă nu ar fi îndeajuns, sub orice aspect n-ai privi, circumstanțele de ordin intern / extern erau potrivnice Domnului Țării. Boierii unelteau în opozitie vadită și „nu așteptau decât o imprejurare favorabilă spre a-și putea îngădui să facă și ei cu Ștefan ceea ce boierii de dincolo de Milcov făcuseră cu Vlad Țepeș.” Printre altele, misterioasa dramă de la Scheia, pe Siret, când pretendentul Petru Hronoda (Hroiot,  Hruet), susținut de Baiazid II, îl învinge în 1486, fie și pentru o clipă,  pe gloriosul Ștefan-Vodă, se datorează expres „boierimii mari și mijlocii, trecută brusc de partea impostorului[16]. Aici și acum se produce cunoscuta epopee a micului boier Purice, căruia Domnul i-a spus: „De voi izbândi, te voi face din purice movilă„.

Frumoasa poveste a aprodului are o continuare pe măsură. Recent, cercetătorul Victor Dogaru, colaborator al portalului Basarabia-Bucovina.Info, a scos la lumină din Arhivele Naționale ale României un document senzațional: Hrisovul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, prin care, în calitate de Domn al Moldovei, îi întărește spătarului Purice (fost aprod) și fratelui său Ivanco cât și altor rude, două sate de pe Nistru, “Drisloais” și altul “unde a fost Nasco”,  pentru “dreapta și credincioasa lor slujire”.[17]

Epizodul de la Colomeea, din 15 septembrie 1485, cu dezvăluirea instantanee a cortului exact în momentul când eroul Moldovei stătea cu capul plecat înaintea fandositului pan Cazimir al IV-lea, jurându-i credință, scoate la iveală dezinteresul Poloniei pentru strădaniile Moldovei; mai apoi și trădarea – la 9 august 1497, sub pretextul recuceririi de la turci a celor două cetăți (!), noul rigă al Poloniei, unul din cei cinci frați jagelloni, ambițiosul Ioan Albert (anii domniei 1492–1501) trece  Nistru cu o sută de mii de luptători și mii de care, iar la 24 septembrie atacă Suceava[18]. Marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, neputându-l ajuta nemijlocit pe Ștefan, îl îndeamna pe aliatul său, regele Cazimir (?), să susțină Moldova în revendicările sale. Îi recomandă, de asemenea, și marelui duce al Lituaniei, Alexandru Jagello, să încheie un tratat de alianță cu Moldova – în zadar. Complicitatea tătarilor și a Țării Românești la invaziile turcilor umpleau paharul suferințelor. Indiferența Ungariei și-a lăsat explicit amprentele. Ca rezultat, „În 1489, pentru a pune capăt incursiunilor în țara sa, Ștefan devine vasal al sultanului, plătind un tribut de 5.000 de ducați de aur.”[19]  Astfel, sub iminența avalanșei de primejdii ți cu mare jertfa, izbutește Ștefan să obțină pentru Moldova statutul cât de puțin favorabil față de Imperiul Otoman.

O dificultate extremă marchează de acum încolo soarta Țării: turcii au intrat pe pământul nostru și vor dicta regulile existenței timp de trei veacuri. La distanță notorie, istoricul Constantin C. Giurescu conturează amarele consecințe ale actului survenit: „…cert este că pierderea acestor două cetăți a însemnat cea mai mare lovitură care i se putea da lui Ștefan. Lovitură politică și militară în primul rând: cu garnizoanele turcești din Chilia și Cetatea Albă în coastă, putând deci oricând să prade țara, era limpede că Moldova avea să fie ținută sub o vesnică amenințare, că domnul trebuia să renunțe la politica sa de până acum și să recunoască autoritatea sultanului. Lovitură economică în același timp, deoarece prin pierderea celor două mari antrepozite comerciale, veniturile Moldovei aveau să se micșoreze simțitor…”[20]

Avem tot temeiul să rezumăm, prin urmare, că cele doua cetăți, care sunt „Moldova toată”, împreună cu Insula, n-au fost, simplu de tot, cedate osmanilor padișahului, ci răpite – cu mare oaste. Cu o frază proorocească comentează istoricul Neagu Djuvara tragedia, ce avea să aducă ample repercusiuni contemporane: ”Pierderea, prin trădare, a Chiliei și a Cetății Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei.”[21]

Din perspectiva timpului, confiscarea cetăților și pământurilor Moldovei Orientale în 1484 trebuie interpretată în calitate de preludiu al actualei chestiuni basarabene. Cu alte cuvinte, precedentul marcat declanșează pentru mândra țară de odinioara a Moldovei începutul dezastrului. Instituirea de mai târziu în spațiul moldovenesc a raialelor, dezvăluie grosolane rapturi din trupul Principatului. Constienți de gravitatea pagubelor survenite în urma ciuntirii teritoriale, mulți dintre domnitori caută diverse căi de reintegrare. Prin străduința, spre exemplu, a lui Gheorghe Ștefan (domnește în perioada 3-28 aprilie 1653, apoi din 8 iulie 1653 pana la 3 martie 1658), se inițiază tratative secrete cu obiectivul trecerii Moldovei sub protectoratul Moscovei. La 27 mai 1656 e semnat un prim tratat cu prescripția efectivă că „locurile, teritoriile și cetățile pe care turcii le-au desprins de Moldova, Cetatea Albă, Chilia, Tighina și regiunea Bugeacului vor fi preluate prin forța armelor de către Marele Cneaz (al Moscovei) și vor fi reanexate Țării Moldovei.”[22] 

Confirmare în plus: nici voră de cedare voluntară a patrimoniului. Per contrario, știrbirile de teritoriu s-au înfăptuit prin lupte inverșunate. Mica Moldovă n-a ezitat o clipă să riposteze colosului cu semiluna pe steag!

Neîndoielnic este că în intervalul 1484 – 1812, în prejudiciul Moldovei și de rând cu alte porțiuni de teritoriu declarate raiale, Insula Șerpilor se află provizoriu sub stăpânirea directă a turcilor. A fost o posesie violentă, deci ilegală; departe de a fi concepută sub semnalmentele unui banal „delictum” (greseală), dar in absolută corespondență cu conținutul juridic al substantivului „crimen” (asociat cu semnificația de „acuzare”, „imputare”, „pricină a unui rău”). Realizată, după cum s-a observat, cu forța armelor, a vicleniei și a trădării – în detrimentul celui mai slab. De comun cu Basarabia istorică, Insula  ne-a fost, elementar, răpită. Ba, într-un fel, ne-am exprima și “regretul” astăzi față de întarzierea inadmisibilă a „fratelui mai mare” cu “argumentarea enciclopedică” a Bugeacului drept “isconno rosseiscaia (să zicem, ucrainscaia?) zemlea”. Aferim, l-am ruga să-și calculeze eroarea: restanța etalează circa 328 de ani (1812 – 1484). Dar insistența cu care se impun rușii înspre Bosfor și Dardanele – sub nobilul imbold al „eliberării” creștin-ortodoxilor, face ca între 1711-1944 Rusia să invadeze de douăsprezece ori teritoriul românesc”[23], cuprinzându-ne cu aripile de „protectorat” și râvnind, la rându-i, să rupă bucăți din glia mioritică. Și atunci, dacă am sta să ne gândim, la ce ascendență a statalității autohtone – perimate brutal de-a lungul a 300 de ani de catre turci, mai putem năzui în condițiunile vitrege ale înlocuirii unei dominații străine cu alta?

Franţa, Marea Britanie, Imperiul Habsburgic, Prusia, Rusia,  Sardinia și Imperiul Otoman sunt cele șapte puteri participante la Tratatul (Congresul) de pace de la Paris (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), care negociau vârtos pe seama teritoriului Moldovei. Modificând în treacăt rezoluțiunile Tratatului, Delta Dunării și Insula Șerpilor, atribuite inițial Moldovei, au fost oferite printr-un protocol Turciei.

Declinul balanței dintre Marile Puteri ale timpului face ca la Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878), ce a a finalizat războiul ruso-turc din 1877-1878, Imperiul Rus să răpească iarăși sudul Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) contra retrocedării pentru România a ceea ce ne aparține de la destin: art.46 al Tratatului de la Berlin recunoaște ca posesie a României – Dobrogea, Delta Dunării (Brațul Chilia intră sub controlul absolut al Rusiei) și Insula Șerpilor.

Rezumat. Dreptul istoric al Moldovei în posesia Insulei este incontestabil. De jure, Insula ne aparține; de facto, proprietatea ne-a fost sustrasă în vara anului 1484 de temuta putere a veacurilor, Imperiul Otoman. Dar, inconvenientul teoriei invingătorului constă în faptul că virulența reprimărilor aplicate hotarelor celui învins (în cazul dat, Moldova) nu are capacitatea de a retușa status quo –ul succedării. Conform practicilor internaționale din domeniu, curmarea abuzivă a unui drept inalienabil nu anihilează în nici un fel starea inițiala a lucrurilor, ci îl suspendă, până la eliminarea factorilor de intervenție agresivă. Raționamente de ordin stiințific vin să limpezească imparțial clauza Insulei : „Dreptul istoric al unui popor asupra întregului teritoriu ce-i aparține nu poate fi desființat prin posesia fie și îndelungată a unei părți din el de către alt stat, chiar dacă aceasta a fost „legalizată” prin încheierea unor tratate.”[24]

Perindarea tratatelor de punere în posesia posterioară a Insulei cade en gros sub incidența pasajului citat. Și dacă din punctul de vedere al filozofiei, axioma reprezintă un Adevăr fundamental ce nu trebuie demonstrat, veridicitatea apartenenței Insulei Șerpilor combate irefutabil nedreptatea facută românilor mai târziu, de către „eliberatorul” accidental. La care  temă revenim, deosebit.

Nu înainte de a invita la cugetare asupra mesajului evocat –  Insula ne aparține!

P.S. Lungul șir al lucrărilor invocate are unicul scop de a sublinia fenomenul cotropirii (nu al „cedării”) celor două cetăți, a Bugeacului, inclusiv, Insula Șerpilor.

(…)

       20 februarie 2013

Note:


 [1] Sever Neagoe. „Teritoriul şi frontierele în istoria României”. Editura Ministerului de Interne. 1995. Pag.206.

[3] ibidem

[4] Ion Nistor. „Istoria Basarabiei”. Chișinău. Cartea moldovenească. 1991. Pag.32.

[5] Petre Dogaru. „Insula Șerpilor în calea rechinilor”. Ediția a II-a, necenzurată și augmentatș. Editura SAECULUM I.O. Editura VESTALA. B. 1996. Pag.50.

[8] V.Stati. „Primele istorii ale Moldovei: Cronografia Moldo-Slavonă.” Editura Lumina. Chișinău. 2007. Pag.54.

[9] I.Lespezeanu. I.Marcu. „Nebiruitul Voda Ștefan. 47 de ani glorioși.” Ediția a II-a. Editura științifică. B. 1962. Pag.191-192.

[10]  Ibidem. Pag.275-287.

[11] Grigore Ureche. „Letopisețul Țării Moldovei.” Chișinău. Editura Hyperion. 1990. Pag.40-41.

[12] Petre Dogaru. Lucrarea menționată. Pag.51.

[13] Citat după: Eugen St.Holban. „Dicționar cronologic„. Editura „Museum”. Chișinău. 1998. Pag.141.

[14] I.Lespezeanu. I.Marcu. Lucrarea menționată. Pag.282.

[15] Sever Neagoe. „Teritoriul şi frontierele în istoria României”. Editura Ministerului de Interne. 1995. Pag.72.

[16] I.Lespezeanu. I.Marcu. Lucrarea menționată. Pag.277 / Pag.283.

[18] I.Lespezeanu. I.Marcu. Lucrarea menționată. Pag.306.

[19] Jean Nouzille. „Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene.” Chișinău. Editura Prut Internațional. 2005. Pag.34.

[20] Constantin C. Giurescu. „Istoria românilor”. Vol.II. B. Editura ALL. 2010. Pag.56.

[21] Neagu Djuvara. „O scurta istorie a românilor povestită celor tineri.” Ediția a XI-a adăugită. Editura Humanitas. B. 2010. Pag.123.

[22] Jean Nouzille. Lucrarea mentionata. Pag.60.

[23] Ibidem. Pag.68.

[24] Gheorghe Moga. „Dreptul Internațional”. B. 1963. Pag.340. Citat după: Sever Neagoe. „Teritoriul şi frontierele în istoria României”. Editura Ministerului de Interne. 1995. Pag.25.

Consultă suplimentar:

Reclame

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: